Omul are nevoie de sens așa cum are nevoie de mâncare, de apă sau de o minimă apreciere din partea semenilor. Mereu cerem „un de ce” care să ne anime, să ne umple ființa de vitalitate, să ne facă să ne ridicăm dimineața din pat. S-ar părea că nu există acțiune pe care să alegem să o facem și să nu ne întrebăm, mai întâi, de ce? Și pe bună dreptate, pentru că suntem ființe raționale și creierul nostru mereu caută să dea un sens la tot ceea ce facem sau ni se intâmplă. Iar odată ce-l descoperim, tot ce facem capătă valoare, asigurându-ne și o stabilitate emoțională.
Studiile arată, de exemplu, că incidența de a face depresie la persoanele care au intrat în șomaj crește de până la 5 ori, chiar dacă cei rămași fără un loc de muncă au din ce să trăiască. Iar asta pentru că tot ceea ce fac, nu mai are acum nicio valoare.
Pe lângă foamea noastră acută de a vedea un sens în toate, omului de astăzi îi mai este foame și de iubire. Cea care, bine știm, ”îndelung rabdă […], toate le suferă [...], nu caută ale sale [...], nu cade niciodată.”
Despre aceste două aspecte, indispensabile vieții noastre, discutăm astăzi cu pr. Răzvan Ionescu, preot paroh al bisericii ortodoxe române „Sfânta Parascheva – Sfânta Genoveva” (biserica Saint Sulpice), din Paris, care ne va ajuta să înțelegem mai bine ce sau cine ne poate scoate din hăul neîmplinirii ce vine de pe urma lipsei găsirii unui sens, dar și cum ne putem umple sufletul de iubire vie, cea care ne metamorfozează în ”fii ai luminii”.
Omului de astăzi, spunea Nicolae Steinhardt, îi este foame de iubire și de sens. Să ne oprim, pentru început, la foamea de sens. De unde izvorăște aceasta?
Suntem ființe raționale şi avem nevoie să înțelegem. Iar a înțelege, schimbă calitatea participării noastre în lume. În Biserică suntem obişnuiți să evocăm cunoaşterea înțelegătoare, adică o pătrundere prin desluşirea lăuntrică în urma căutării rugătoare către Cel care poartă în Sine tot ce ne poate fi util pentru a înțelege propria noastră viață. Doar să grăiască inimilor noastre ...
Personal, pe un pat de spital, am descoperit rugăciunea ca simțire concretă a harului, a prezenței lui Dumnezeu sub forma unei linişti pe care niciodată nu reuşisem să mi-o fabric singur. Această înțelegere a venit deopotrivă cu convingerea că boala mea poartă un sens. Noi, oamenii, nu suferim animalic, fără noimă, ci primim prilejuri de convertire în bine. Prin pocăință, cea pe care un vechi text bisericesc, Păstorul lui Herma, o numeşte lucrare de o mare inteligență.
Odată cu intrarea în izolarea provocată de Covid-19, multe persoane s-au pomenit într-o criză de sens, acel “de ce” care să-i anime. Nu conta că până la pandemie duceau o viață agitată, plină de stres, acea realitate avea un sens pentru ei. Cum putem gestiona mai bine această perioadă, fortificându-ne abilitatea de a ne bucura chiar și de simplul fapt că vedem dimineața soarele prin geam?
Acest fenomen este firesc la cei (prea) obişnuiți să trăiască în urma stimulilor din exterior. E ca la şcoală la copiii mei, sunt obişnuiți să fie animați şi să li se propună activități. Dar când aceste stimulări dispar şi rămâi singur cu tine, pentru unii e teribil. Este însă o şansă teribilă. Criza de sens e un semnal al retragerii harului din noi sau al simțirii că nu îl cunoaştem. Pentru că atunci când îl simți, ai o nădejde şi o încredere în lucrarea lui Dumnezeu fără măsură. Deci pur şi simplu trebuie să profităm duhovniceşte de această situație, să ne trezim la adevărata viață. Mai devreme sau mai târziu trebuia oricum să ne întâlnim real cu noi înşine, să ne dezmeticim, nu puteam lăsa viața să curgă aşa, fără o înțelegere reală a ei. Trebuie să pricepem pentru ce suntem aici şi ce avem de făcut, care e sensul real. Şi atunci vor reveni bucuriile simple, totul se va converti în încântare, înconjurați de atâta dar.
Avem nu puține situații când prizonieri de război sau deținuți politici din perioada comunistă, au reușit să reziste atrocităților, nedreptăților la care au fost supuși, ieșind din închisoare și mai întăriți. Ce i-a ajutat pe acești eroi să înfrunte infernul, când totul părea că nu are niciun sens?
Hristos. Când ai Sursa în tine, totul e posibil. Sigur, mizeria te agresează, dar o porți ca agresiune împreunã cu Hristos, în tine. Şi nu uitați că infernul vine cu lipsa de sens, cu descurajarea. În Hristos totul are sens şi cele mai negre situații se pot reconverti în înviere.
Când suntem tineri ne gândim că lucrurile care ar da sens vieții noastre, ceea ce ne-ar face fericiți, ar fi să avem o casă, o mașină bună, un serviciu și o familie. După eforturi și sacrificii, ajungem, într-un final, să avem toate la câte am visat. Totuși, într-o zi, uitându-ne la toată abundența din jur, realizăm că nimic nu mai are sens, totul este “vânare de vânt”. Cum ne clădim ființa noastră ca să prevenim această nemulțumire și lipsă de sens sau cum ținem piept acestor realități, odată ce ne-am pomenit față-n față cu ele?
Este important să investim durabil. E un firesc şi să ne bucurăm de aceste mijloace, dar nu primite pe lângă Dumnezeu, ci întru Dumnezeu. În nici un caz să nu Îl "vindem" pe Dumnezeu pentru ele. În sine, în ultimă instanță, acestea nu înseamnă nimic. Sunt perisabile şi trecătoare. Averea Tatălui în mâna fiului risipitor i s-a scurs ca nisipul printre degete, ceea ce conta real era prezența şi îmbrățişarea Acestuia, Singurul care aduce real Viață în viața ta.
La un moment dat, până și dreptul Iov, a ajuns să nu vadă un sens în ceea ce i se întâmplă? De ce a fost posibil aceasta?
Oare? Era sigur pe Cel în Care credea, Îi era credincios chiar şi când aparențele i se arătau potrivnice. Şi-a înfrânat mintea în a-L judeca şi huli până şi în momentele cele mai grele. A primit totul cu mărime de suflet. Sigur că nu avea cuprinderea lui Dumnezeu pentru cele care i se întâmplau, ca să le vadă sensul, dar suplinea cu credința sa. Un copil nu poate cuprinde ca Părintele său, dar suplineşte prin încrederea în el.
Și acum, despre iubire... Ce înseamnă pentru dvs. iubirea și de ce omenirea tânjește atât de mult după ea?
A te simți iubit îți dă viață. A iubi înseamnă a da viață. Când doi oameni se iubesc, fiecare primeşte viața celuilalt întru sine. Iubirea confirmată este împlinitoare. Desigur, este ceva în firea noastră, probabil provenind din chipul lui Dumnezeu încifrat în noi, care ne face structural ființe iubitoare după felul în care Cel ce este, Dumnezeu, este Treime de Persoane care se iubesc. Putem spune că Dumnezeu este Iubire prin faptul că în interiorul Sfintei Treimi iubirea există dincolo de orice condiționare exterioară, dintotdeauna.
Auzim tot mai des că dacă vrem să primim iubire e nevoie, mai întâi, să o oferim. Ori, acest act trebuie să fie necondiționat - dăruim fără să așteptăm ceva la schimb. „Dacă nu ai iubire, toate sunt nefolositoare”, mai spun Sfinții Părinți. Cum putem să ne umplem inima de această virtute și mai ales, cum o putem permanentiza?
Aş fi bucuros dacă am trăi-o, pentru început, măcar din când în când. Paradoxal, Dumnezeu ne învață să oferim ceea ce la început nu avem. Şi aici e minunea, că precum un mers pe apă a lui Petru, reuşeşti să faci ceea ce nu reuşeşti să faci. Dacă te scufunzi, este pentru că nu te-ai sprijinit pe El. Garantez că exersând rugăciunea, treptat inima se încălzeşte. Părinții subliniază că doar ce iese din inimă ajunge la inimă. Cuvintele trebuie să aibă şi ele această calitate pentru a fi vii, trebuie adresate cu o inimă vie.
Sfântul Ioan Scărarul pune iubirea la capătul Scării, urcușul spre această treaptă descriindu-l a fi unul anevoios. Poate oricine să ajungă la această înălțime?
Desigur, oricine. Scara lui e paradoxală, pentru că cere să fii în acelaşi timp pe toate treptele. E simpatic ce spuneți, dar nu el îl descrie a fi anevoios, ci schimbarea noastră într-un om nou este anevoioasă. O evidență pentru oricine, încercați să vă schimbați şi atunci să vedeți împotrivire. Pentru că acest nou presupune dobândirea asemănării cu Dumnezeu. Oare este anevoioasă? Este chiar imposibilă fără darul Lui.
Putem iubi pe oricine, în orice împrejurare? Cum să-l iubesc pe cel care îmi face rău?
Cu harul lui Dumnezeu, totul este posibil. Chiar şi imposibilul. Spunea cineva foarte frumos că specialitatea lui Dumnezeu este imposibilul. Sfântul Siluan ne vorbeşte de un criteriu sigur ca să arate în tine prezența Duhului Sfânt, şi anume, capacitatea ta de a-ți iubi împotrivitorii şi vrăşmaşii. Hristos Însuşi ne oferă acest criteriu al iubirii pentru ucenicia la El, aşa ne vor recunoaşte oamenii că Îi aparținem, prin cum vom şti să ne iubim unii pe alții.
Goethe spunea că dacă nu vă puteți iubi, atunci tolerați-vă unii pe alții. Este suficient? În condițiile în care știm că Dumnezeu nu iubește jumătățile de măsură .
Da, poate că e un început de deschidere, de iubire. Fiecare face ce poate. Desigur, Hristos ne cheamă la măsuri mai mari, la ospățul iubirii întru El şi nu la firimiturile care cad de la masa Stăpânului. Să căutăm să trăim maximul ...
Cum iubește Dumnezeu?
Nu aş fi în stare să explic. Desigur, nu cum iubesc oamenii. Se spune că iubirea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu este mai mică decât iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos. Nu avem puterea să purtăm prin imaginație. Şi iubirea nu se imaginează, ci se trăieşte. Al nostru este însă să începem să o gustăm. Şi pe măsură ce o trăim prin harul lui Dumnezeu, pentru că altfel deviază, se perverteşte, înțelegem prin propria noastră făptuire, un pic mai mult, cum iubeşte Dumnezeu.
Părintele Răzvan Ionescu este preot paroh al bisericii ortodoxe române „Sfânta Parascheva – Sfânta Genoveva” (biserica Saint Sulpice), din Paris. Consilier permanent în Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală şi Meridională (Departament „teologie şi ştiință”). Membru în comisia teologică a AEOF (Assemblé des Eveques Orthodoxes en France). Coordonator al direcției „Teologie ortodoxă şi ştiință” din cadrul Centrului Ortodox de Studii şi Cercetare Dumitru Stăniloae (teologie, spiritualitate, cultură) COERDS din Paris. Coordonator al grupului de inițiativă privind relația între teologie şi ştiință în cadrul AOSR (Academia Oamenilor de Ştiință din România). Licențiat şi master în teologie ortodoxă (Bucureşti, Paris). Doctorand în teologie ortodoxă cu o teză privind relația între teologia ortodoxă şi ştiințe (Institutul de teologie ortodoxă „Saint Serge”, Paris). Inginer în electronică industrial și master în inginerie medicală. Doctor în inginerie biomedicală (teză în cotutelă între Université de Technologie de Compiègne, Franţa şi Universitatea „Politehnica” Bucureşti – 2002). Este autor al volumelor: ”Teologie ortodoxă și știință. Conflict, indiferență, integrare sau dialog”, „Dicționar de teologie ortodoxă şi ştiință”, în colaborare cu Adrian Lemeni, precum și al numeroaselor articole şi studii privind raporturile dintre ortodoxie şi ştiință.
ADAUGĂ COMENTARIU